Capitolul 4-Un glont este suficient

“Acasa este locul in care, atunci cand trebuie sa te duci acolo, ei sunt obligati sa te primeasca.”

In primele zile ale unei invazii americane in Irak, un grup de soldati a pornit spre o moschee pentru a lua legatura cu conducatorul religios al orasului pentru a-i cere ajutorul in distribuirea de ajutoare. Pe neasteptate s-a adunat o gloata de oamenii care se temeau ca soldatii urmau sa le distruga moscheea si sa il aresteze pe liderul lor spiritual. Comandantul a luat o portavoce si le-a ordonat soldatilor sai sa plece un genunchi la pamant. Le-a spus apoi sa tina pustile cu teava in jos. Dupa care le-a ordonat sa zambeasca. In acea clipa, starea de spirit a multimii s-a schimbat. Cei mai multi au inceput si ei sa zambeasca.Oare acelasi lucru trebuia sa il fac si eu? Sa ma predau si sa zambesc?

Ma bucur insa ca in amarul intuneric inca mai puteam deslusi bine acea persoana, caci tanarul avea trasaturi armonioase. Avea o frunte inalta si dreapta, sparncenele brune si parul la fel de negru ca un carbune aprins, ochii lui, cu o expresie atat de subtila pareau a-si schimba culoarea de la cenusiu la verde. Avea tenul lucios si alb, incat zapada parea a fi fost presarata pe chipul lui, nasul fin si drept, buzele subtiri si dintii albi il faceau sa para venit din alta lume. Dintr-un motiv de neinteles pentru mine nu se repezi sa ia un lucru de pe masuta ca sa il arunce in mine si nici nu o lua la fuga spre telefon ca sa sune la politie. Imi muscam buzele si imi tineam respiratia incercand macar mimez o stare de disperare, de frica. Macar asa, de dragul bunului simt, sa arat ca sunt constienta ca am intrat in casa unui strain fara voia acestuia. Dar, spre rusinea mea, nici macar nu imi pasa, doar usa era deschisa, nu ca asta ar fi fost o scuza… Mi-am pus capul in palme sperand ca va reactiona in vreun fel, si asa a si facut. S-a tartit pe canapea la cativa centimetri de mine fixandu-si privirea in tavan.

-Te asteptam de cateva zile.

Nu ar fi trebui sa ma surprinda melodicitatea sau naturaletea tonului sau si totusi mi-am ridicat capul uimita.

-Parintii tai au venit acum ceva timp si au lasat niste bani. Si astea… supse scotand mana de sub perna si arajand obiectele in fata mea. Le-am analizat pe rand: un set de chei cu breloc negru, un plic, o hartie albastra si niste carti de credit, pe care nu stiam sa le folosesc. Luand in mana obiectul am simtit ca inima mea castiga brusc cateva kilograme si un val de greata ma cuprinse brusc.

-Oh,nu…

Nu ma puteam abtine sa nu fiu revoltata. Adica acest lucru ma facu sa pierd din vedere ca nu am cea mai mica idee despre ce urmeaza sa fac, despre cine sunt parintii mei, despre lucrurile pe care nu mi le mai aminteam… Ma durea capul ingrozitor si parca sangele mi se oprise in vene. Nu imi puteam controla mainile care imi tremurau puternic iar ochii ma usturau ingrozitor.

-Esti bine? Hei…

Cand se apropie de mine parca ma izbi un val de durere si m-am lasat pret de o clipa coplesita de strigat, de un stigat ce razbea ca un clopot in mintea mea. Simteam in mine un sentiment de nebunie, o nebunie ce ma chinuia asemenea unor bice sfichiuitoare zburand ca niste sageti aprinse asupra pielii mele. Ochii imi erau indreptati spre palmele ce se sprijineau pe genunchi, concentarndu-ma pe ele speram ca nu voi cadea la pamant scotand acel tipat sfasietor ce ma chinuia. Pulsatia inimii mi se accentua devenind un tumult asurzitor ce ma zguduia. Cand dori sa ma atinga, m-am ridicat brusc sarind de pe canapea, fiind inca ametita, simtind ca parca sangele imi tasnea in cap.

Am facut pe bajbaite cativa pasi in fata dar am cazut imediat. Cand dadu sa se ridice am intervenit pe un ton stins:

-Ramai acolo. Sunt bine…

Ma asculta fara sa se impotriveasca.

-Ce se intampla? Te-ai uitat la biletele de avion si te-ai albit brusc.

-Corectie, biletul dus spre America.

O lucire palida ii accentua zambetul.

-Nu inteleg ce te deranjeaza.

Nu stiu daca ar fi trebuit macar sa ma obosesc sa incerc sa ii explic.

-Dar, sunr Statele Unite!am izbucnit aproape tipand. Adica, oamenii de acolo ar manca si tabla daca ar fi ambalata in cutii foarte colorate pe care ar scrie cu litere mari:”Eat me!”(manaca-ma!),cuvintele veneau unul dupa altul intr-un ritm alert si asta pentru ca devenisem periculos de furioasa.Adica, in doua saptamani ar deveni hrana de baza….

Rasul lui umplu camera. Cu multa graba, se inclina in fata obrazul sau aproape atingandu-l pe al meu.

-Ei bine, atunci nu pot face altceva decat sa iti urez noroc.

-Stai putin,ma dai afara?

-Ce  pari asa surprinsa?E casa mea…

Dar, nu putam pleca asa, pur si simplu, cum nici nu ii puteam spune ca nu imi aduceam aminte de nimic.Linistea ma facea sa nutresc ganduri si se aprinse in mine dorinta de a deschide acel plic.Vocea lui blanda si mangaietoare,un suras blajin ma trezi din starea de adormire.

-Nu, nu te dau afara.Doar vezi ca in doua ore ai un avion de prins.

Pentru ca avea dreptate am  hotarat sa ii mai pun cateva intrebari si abia apoi sa plec.Aveam in minte niste lucruri cel putin dubioase.

-Ah,facu el.Ma duc sa iti fac un ceai.

Ramase,o vreme,intins pe canapea, de parca si-ar fi adunat gandurile.Apoi se ridica, inconjura masa si isi lua o carte de pe masa indreptandu-se catre usa.

Cand am luat loc la masa din bucatarie, figura lui slaba, parea mai alba decat inainte.A stat ceva timp cu fata atintita in farfurie.Eram dezamagita sa recunosc ca ,in sinea mea, eram putin curioasa.In aparenta,felul in care se purta ma facea sa cred ca habar nu are ce sa imi spuna.

-Ce tot spui?

-Tu ai fugit de acasa si cand parintii tai nu te-au gasit au venit la mine.

Desigur,m-am intrebat de ce nu au anuntat politia,la fel cum ar fi facut orice parint normal.Raspunsul a venit repede.Fiind niste persoane foarte importante nu puteau face  ca disparitia mea sa ajunga publica.

-Deci lucrezi pentru FBI sau ceva?Esti detectiv particular?

-Nu,nu intelegi.Ei nu m-au angajat ca sa te caut. Stiau ca o sa vi la mine.Le-am mai facut servicii parintilor tai,poate ti-au spus despre mine,sau e altceva la mijloc?

L-am aprobat imediat,doar nu era sa spun ca singurul motiv pentru care am venit in acel loc era faptul ca am avut o viziune.A refuzat sa imi mai raspunda la alte intrebari asigurandu-ma ca voi gasi toate raspunsurile in acel plic.

Era aproape ora cinci si jumatate cand am urcat in autobuzul care ma duce spre aeroport.La inceput, asezandu-ma pe scaun, fustarea din acea seara ma dobori definitiv. Asteptam ca socul dezastrului sa ma zguduie.Insa ceeace simtem nu era foarte intens,era mai degraba un soi de nepasare cauzata de oboseala.Totusi numai gandul de a ma urca in acel avion ma ingrozea de-a dreptul.La urma urmei de ce intotdeuna mi se intampla necazuri cand evident nu e nici o nevoie de asta.Nu puteam nici macar mie sa imi explic cat de nesigura ma simteam si cat imi era de teama. De ce o persoana ,in toate mintile, ar pleca tocmai pe un alt continent pentru ai cauta pe parintii de care nu isi mai aminteste sau care ar putea chiar sa nu existe doar pentru ca un strain i-a aparut int-o viziune si i-a spus sa faca acest lucru?Respunsul este la fel de idiot ca si toate intrebarile,de altfel.Pentru ca este singura solutie.Desigur,as fi putut ramane aici dar mai mult ca sigur as fi sfarsit intr-un orefelinat, sau intr-un spital de nebuni.Faptul ca am trecut de la persoana a treia la propiul exemplu ma face sa ma simt si mai nervoasa.Mainile imi trermura puternic. Imi voi lua toate masurile ,care imi stau in putere,ca sa ma asigur ca totul este in ordine .Desi incerc sa ma relaz nu reusesc nimic apoi,cand incep sa inspir adanc parca imi este si mai greu sa respir.Atunci ma resemnez.O senzatie de libertate ma cuprinde brusc.Imi intind picioarele inainte sa iesi din autobuz.

M-am gandit cum o sa ma priveasca lumea cand o sa observe ca nu am nici un bagaj.Probabil o sa crdea ca sunt terorista.Am declarat plicul pe care il detineam insa,poate ca din neatentie sau din cauza obopselii au uitat sa  il verifice.Ei,nu o sa le atrag eu atentia,nu vreau sa ma lupt cu ce a hotarat soarta.

Avionul a decolat cu o ora intarziere. Cei cincisprezece pasageri si eu,ne pregateam pentru un zbor lung.M-am inclus cu termenul eu in enumeratie pentru ca nu faceam parte din peisaj.Ei pareau destul de veseli.Stewardesele se plimbau de parca ar fi batut cuie in podea.Una dintre ele tocmai ii adusese un pahar de gin doamnei ce state cu bebelusul in brate.Toata cele trei tinere zambeau ,pimbandu-se de colo-colo  de parca tocmai ar fi facut un rol de oscar.In timp ce una dintre ele se indrepta spre mine am incercat sa ma adun.Abia observasem ca imi transpirasera mainile.Bruneta zambi la mine afisand niste ochi de caprioara,ceeace a fost o experienta groaznica pentru mine.

-Domnisoara,doriti ceva?

Am stat cateva clipe pe ganduri.

-Da,o ciocolata calda.Doar ca va rog sa mi-o aduceti putin mai tarziu, cam intr-o jumatate de ora.A,si puteti va rog sa inchideti caldura?

Cand protesta spunand ca o sa imi fie frig era sa ii spun ca imi este frig din cauza aparatului.

-Va rog, nu ma simt prea bine.

S-a intins deasupra mea apasand cateva butoane apoi a plecat.

Am inceput sa ma plang pentru ca nu reuseam sa scap de viciul care ma chinuia.Incepeam sa ma compatimesc,saracuta de mine,am incercat de sute de ori  si niciodata nu am reusit.Daca as fi incercat sa ma consolez as fi spus probabil:”Dar asta este formidabil,ei bine, e minunat!Asta dovedeste cat sunt de puternica.”Insa daca as fi spus asta mi-as fi batut joc de mine.Am adormit cu acest gand.

In timp ce avionul cobora printre nori  am inceput sa imi calculez urmatoarea miscare.Banii pe care ii aveam in buzunar se epuizasera si oricum,nu as fi avut sa ii schimb in dolari.Nu am buletin, nu am nimic.Trebuia sa iau un tren sau un taxi pana in…Nu prea stiam unde anume in America trebuia sa ajung,a, plicul din nou.

Vocea pilotului reusi sa trezeasca pe toata lumea int-o stare buna.

-Doamnelor si domnilor, va rugam sa va potriviti ceasurile cu cinci ore in urma. Speram ca v-ati bucurat de zbor  si ca vom mai calatori impreuna.

Eram atat de emotionata incat nu ma mai simteam obosita.Douazeci de minute mai tarziu eram afara langa un sir de taxiuri, cu nici un ban in buzunar.Am obtinut o moneda din partea unei doamne in varsta foarte amabila.Cand i-am spus ca nu am bani schimbati mi-a oferit-o ca sa pot suna acasa.Oriunde ar fi fost acel loc. Acum era clipa adevarului.Am scos plicul din buzunar si l-am deschis.Aveam acolo niste hartii si niste bani legati cu un elastic.Bancnote de cincezi si o suta de dolari.Probabil erau si altele dar imi era destul de greu sa vad asta la lumina unui bec.Toate hartiile erau scrise in engleza,mai putin una.Am citit-o de mai multe ori si am ramas destul de multumita.Aveam sa ma duc intr-un orasel de care nu mai auzisem…Forks.Am gasit adresa si un numar de telefon.Am dat fuga la un telefon public.Abia puteam respira cand am inceput sa tastez numerele.

-Buna,daca auziti mesajul asta inseamna ca am plecat in calatorie mai repede decat credeam.

Probabil era vocea mamei…Era calda si m-am simtit brusc comfortabil si  in siguranta.Am zambit cand am auzit si vocea groasa pe fundal.

-Iubito,treci incoace si fa bagajele!

-Ei,trebuie sa plec.

S-a auzit un bazait lung.Poate era exact ce aveam nevoie,o familie vesela si aiurita.Acest telefon mi-a implantat un impuls atat de puternic in inima incat aveam sa merg imediat in acel loc.

M-am urcat in singurul microbuz care a venit.Am reusit sa stau treaza tot drumul in ciuda faptului ca nu se vedea nimic pe geam.Nu mai vazusem in viata mea atata intuneric.Stiam ca americanilor le place se economisesca dar nici chiar atat de exagerat nu credeam ca este, sa lase strazile fara pic de lumina.Acum dadeam crezare la un lucru pe care il citisem de mult, cum ca in america nu conteaza cat costa un lucru ci cat de mult se poate economisi cumparandu-l, sau ceva de genul acesta.Cand m-am urcat in taxi m-a intampinat figura preietenoasa a unui batranel zambaret.I-am spus unde trebuia sa ajung dupa ce mi-a spus ca sunt deja in Forks.Eram atat de fericita.Cand a oprit motorul i-am multumit si i-am dat un bacsisi de cincizeci de dolari.Nu prea stiam cat de mult valoreaza aici dar inmultind cu valoarea leului era o suma destul de frumusica pentru un bacsisi.Era prima data cand am dat peste un sofer care nu incepea sa fumeze sau sa discute de politica in primele doua minute de cand am urcat in masina.M-a intrebat daca eram turista si mi-a dat cateva indicatii folositoare asupra orasului.

-Numarul optzeci si opt.

Lumina de la fereastra il scotea in evidenta si nu l-am putut rata.M-am dus la usa si am scos setul de chei din buzunar.Am avut noroc,a functionat chiar prima cheie.Am intrat repede in casa,orasele mici mereu ma faceau sa inebunesc.Aveam impresia ca si aici iese toata lumea pe geam de fiecare data cand aude un motor de masina oprit.Luminile de la parter erau aprinse,de fapt era singura casa care avea orice fel de lumina aprinsa. Deci nu avem decat un oras care „nu doarme niciodata”.

Mi-am adus aminte de hartia albastra pe care am primit-o.

Draga mea,

Asteptam cu nerbdare sa ne intalnim si sa iti explicam de ce a trebui sa faci tot drumul singura pana in America.Stiu ca nu ai fost niciodata cu avionul dar probabil sti motivul pentru care ai fost lasata sa pleci fara parinti desi ai doar saisprezece ani.Am vorbit cu personalul si ai fost in siguranta deci nu ai de ce sa fi suparata pe noi. Motivul pentru care nu am putut sa stam a fost urgenta care s-a ivit in Franta care avea gradul maxim de importanta pentru ca altfel nu am fi plecat.Ti-am lasat pe masa din bucatarie tot ce ai nevoie,buletin,bani,carti de credit,instructiunile de folosire pentru cartile de credit,cateva acte si un telefon mobil.Tot ce trebuie sa faci este sa te inscrii la liceu,lucru care in mare parte este facut deja.

Cat de ciudati sunt oamenii astia.Adica ma fac sa cred ca ma asteapta in America dar in acelasi timp imi dau o scrisoare in care spune ca ei nu vor fi aici.De fapt este vina mea ca nu am citit biletul de la inceput.In continuare am observat un scris mai mare,mai elegant si mai ingrijit,probabil  cu un pix sau un stilou albastru .

Sper ca mama ta nu a reusit sa te sperie la fel cum face cu multe alte persoane(eu de exemplu).Stai linistita,fratii tai vor veni in cateva saptamani.Astrid,am preferat sa actionez in acest fel pentru ca stiu ca iti place sa lucrezi pe cont propiu asa ca nu am trimis pe nimeni sa aiba grija de tine.Unde suntem noi nu avem telefoane si nu avem voie sa comunicam cu exteriorul dar ti-am lasat pe spatele hartiei o adresa la care imi poti scrie iar eu iti voi raspunde cand voi putea.Sper sa te acomodezi la liceu…

Cu drag tatal tau,

L.

Am ramas pe ganduri un timp indelungat.Cel putin stiu ca am doi frati si varsta de saisprezece ani.Puteam oricum sa ma duc la liceu cand voiam eu, adica chiar si peste doua saptamani cand as fi fost obligata. Am dat o raita prin frigider luand o portocala si cutia de lapte.M-am uitat la obiectele ingesuite pe masa destul de mare.Acolo era inca un plic.Am incercat sa ma prefac ca nu l-am vazut.Am plecat lasand luminile aprinse asa cum le-am gasit,poate cineva va avea nevoie de ele. Am hotarat sa nu mai citesc inca o scrisoare,prima imi cauzase si asa  destule probleme.Asa cum spunea intr-un film pe care l-am vazut:”Un glont este suficient”.

………………………………………………………………….

Sa spun si eu ceva acum…In primul rand …Hi! Asa pentru partea cu avionul nu stiu cu cate ore suntam inainte sau dupa America(Washington) daca  stiti voi va rog frumos sa imi spuneti.Asa si citatul de la inceput…voiam doar sa precizez ca mi se pare foarte amuzant si adevarat in acelasi timp!Multumesc tuturor celor care citesc ficul si va indem din nou sa lasati la cometarii parerile voastre sincere, sfaturi si chiar mi-ar  placea sa stiu ce v-ar placea voua sa se intample ce nu va place din ce s-a intamplat,pentru ca aceasta este diferenta dintre blog si carte:comunicarea scriitorului cu cititorul.\

PS:Stiu ca am primit o leapsa dar ma ocup mai tarziu de ea!

O imbratisare mare pentru toti!