Capitolul 1-Miraje de iarna

ARMURA – Jasper’s decode

Capitolul  unu- Miraje de iarna

Cum as putea incepe a da forma unor ganduri care m-ar arunca si mai adanc in nebunie? Si totusi, de ce as inerca sa ma mint cand ma intorc ca sa ma asigur ca am lasat urme in zapada? Am expirat profound ca sa fiu sigura ca inca mai respir, urmarind aburul alb care se topea in aer. M-am aplecat luand  putina zapada dupa care am strans pumnul. In timp ce numaram in gand, chiar inainte sa ajung la patruzeci, mi-am dezlipit degetele. Trebuia sa imi fi dat seama pana acum, caci nu am simtit firele de apa strecurandu-se deasupra palmei mele. Mi-am sters urmele albe deasupra hainei in aelasi timp silindu-ma sa ma concentrez pe un singur cuvat… caldura,caldura… Din cauza frigului, da frigul a fost cel care a facut ca zapada sa nu se topeasca. M-am uitat cateva clipe la mainile mele, ma intrista parca si mai mult faptul ca nu aveam manusi, facea ca totul sa se afunde si mai mult in ridicol. Eram imbracata cu, eram cu, si…nu stiu. M-am oprit cateva secunde in fata unei vitrine si,am aflat, tragand usor de paltonul negru care imi ajungea pana la genunchi. Mi-am trecut usor degetele deasupra fetei  facand doi pasi inainte. Daca nu mi s-ar fi intamplat toate acele lucruri ciudate astazi cu siguranta as fi intrat in panica, sau poate ca eu intotdeauna am fost atat de calma. Pentru o clipa am avut senzatia ca pielea mea era verde, limpede ca lumina stravezie a lunii, scaldata intr-o nuanta stinsa de albastru.

-Vitrina este de vina.

Am simtit cat de tare imi tremura vocea. Nu putea fi adevarat. Incercam sa reduc problema la dimensiuni cu care puteam lucra. Sunt obosita, a fost singurul argument care mi-a readus bataia inimi la normal. Bataia…Constientizam importanta folosirii ultimei farame de ratiune care a ramas in mine. Am continuat sa merg, cu pasi mici, mai calculati parca decat inainte. O senzatie ciudata mi-a cuprins intregul corp, ca o rafala de vant care imi apasa cu putere pieptul.

Pentru o clipa lumina mi-a incetosat privirea , era o pana alba spintecand vazduhul in zbor. Am sperat  ca imi voi mentine echilibrul cat sa pot face cativa pasi, ca sa nu ma prabusesc chiar pe marginea strazii. Dar eram aproape inconstienta, doar amorteala din picioare ma facea sa imi aud propiile ganduri. Ultimul lucru pe care mi-l ainteam clar era drumul varuit cenusiu luminat de felinare aflate la o distanta mare unul de altul. Nu mai auzeam vuietul vantului care turbat, imi striga numele. N-am ascultat. Mi s-a facut frica fara sa stiu de ce si am simtit patura moale dup ace am alunecat pe un strat de gheata. Eram trista, fulgii mici de caifea cadeau pe fata mea farasa se topeasca, poate aveau sa ma acopere intru-totul. Incepeam sa ma trezesc, sau cel putin asa speram.Ma concentram asupra lucrurilor simple.Astazi eram in… luna…ziua…Trei ori trei fac noua, Washington e capitala Americii, e destul de murdar pe jos asa ca, probabil inca eram in Romania. Cred ca e destul…Ceeace mi se parea curios era faptul ca eram pe punctul de a face o mare nebunie. Inca ma durea capul si abia atunci am simtit picaturilede apa alunecatnd usor pe fruntea mea. Transpiram… si era cel mai inficsator lucru care mi-a fost dat sa traiesc vrodata. Nu imi era cald, de fapt, in acel moment trmuram ca o nebuna. Poate ca…nu mai era nici o diferenta intre caldura si frig. Ceeace simteam nu mai era adevarat din nici un punct de vedere. Nu era nici un mod in care puteam fi cinstita cu mine insumi. Cine stie, poate ca nici nu mai sunt vie. “Vorbesti prostii”…Poate. Oricum ai venit cam tarziu, am cam luat-o la vale de mult timp. “Inceteaza, esti vie.” In plus, de ce ai spus prostii? Trebuie sa fim in mod constant constienti desosirea, in cele din urma, a mortii. “Esti absurda.”

Ei bine, nu ma saturam niciodata. Adica sa ma contrazic singura era una din pitinelle realizari cu care ma puteam lauda. Uneori, apeland la cea de-a doua voce, ei bine, de fiecare data cand aveam nevoie sa fiu rationala, de fiecare data cand aveam nevoie sa iau o decizie importanta apelam la vocile din capul meu ca sa ma linistesc. „Ok, ai inceput sa intreci masura.” Poate, daca asta e singura cale care ma poate tine in reaitate, atunci fie. Mi-am dat jos caciula. Capul incetase sa mai vibreze. Am tusit, am tusit inainte sa ma sufoc. Ma simteam trasa pe sfoare de acea vreme suparatoare. In sfarsit puteam respira in voie, si chair am descis ochii, surprinzand stelele rotitoare sclipind pe cerul de carbune. Aveam inima stransa, dar ardeam de curiozitate vazand luna, lucioasa ca o caisa coapta, sagetand vazduhul cu sulite de marmura.

Nu ar fi trebuit sa fie normal… eram in mijlocul iernii iar eu… Nu mai aveau acelasi sens cuvintele. Cald, rece…  Eram intr-un tricou , cu munti de zapada in jurul meu iar eu eram calda, sau chiar asa ar fi trebuit? Poate ca eram la fel de rece ca si gerul din jurul meu. M-am ridicat apoi cu greu in capul oaselor, de la pamant. Oricat de mult ar fi tiat ratiunea, oricat de mult si-ar fi accelerat inima bataile, eu nu aveam de gand sa imi dau jos restul hainelor, sau cizmele. Si cand te gandesti ca ea era cea care ar fi trebuit sa fie rationala. Dupa un timp, am inceput sa nu le mai ascult, am inceput sa ma uit in jur. A fost de ajuns o privire ca sa-mi dau seama ca aceasta nu era lumea in care ar fi trebuit sa fiu. Am simtit o durere brusca in stomac, un strigat imi inunda urechile iar lumea se auzea ca prin vata. M-am impiedi at atunci cand am facut primul pas si am reusit sa nu ranesc intinzand mainile la spate, sprijinindu-ma de un fel de perete. Nu am avut timp sa stau pe ganduri. Totulo s-a petrecut cu o iuteala de fulger. Am murmurat cuvintele care au fost ca o viziune si am incercat sa evidentiez fiecare detaliu al imaginii pe care tocmai am vazut-o. O canapea lunga, maronie, o masuta de cafea pe care se aflau niste carti si un ceas electirc micut.

-Ridicol… am soptit apropiindu-ma de batarnica care parca inghetase cand isi arunca privirea asupra mea.

-Maica, esti bine?

As fi raspuns cu un “da” daca, daca as fi fost sigura ca aerul pierdut s-ar fi intors pentru a-mi umple plamanii.

– E cat, cat e ceasul?

-E aproape doua maica. Da nu vrei sa te duc la un spital?

-Nu multumesc, dar as fi foarte recunoscataoare daca ati putea sa imi spuneti…

Cifrele se conturau in mintea mea, de parca ar fi fost o lumina care palpaia slab, apoi din ce in ce mai vizibil. Numarul douazeci si doi. Era o cladire inalta,  cuprinsa parca de bezna. Acum insa nu ma gandesc decat la usa pe care am deschis-o larg. Nu era foarte intuneric, iar ochii mei somnorosi distingeau om lumina firava. O scara ingusta urca in spirala pe peretele gros al cladirii. Am inceput sa urc prudent, tiptil. O alta usa, un alt numar rupt din viziunea mea, un opt stralucitor lucid la cativa centimetrii distanta de clanta. Am apasat usor pe aceasta stapanita de teama ca ar putea fi inchisa. Sudoarea imi curgea pe fata, era o liniste infioratoare. Si am reusit sa imi adun ultimele vorbe.

– Dincolo de toate problemele.

Nu ar fi fost normal pentru nimeni sa isi petreaca noapte int-un loc pe care nu il cunostea. Dar era singurul lucru pe care il aveam iar eu nu puteam sa dorm pe strada. Usa scartai usor, facandu-ma sa trag cu ochiul de dupa coltul intrarii. Imi venea sa stau asa la nesarsi, am oftat, am facut cinci pasi mai mult saltati ajungand int-o camera ce parea a fi sufrageria. M –am aruncat asupra canapelei de piele si am inchis ochii.

Camera se invartea cu mine. Sunetul ascutit parea sa stirge: “Haide, trezeste-te! N-avem timp de povesti.” M-am spijinit intr-o  mana si cu cealalta palma am apasat buton de alarma al ceasului de deasupra patului meu, oprindu-l. Am luat obiectul in mana dupa care l-am pus la loc.

-Ce om normal pune alarma la ora patru?

Si chiar inainte sa ma asez cat de cat comod din nou, am surpins un usor clinchet, banuind ca a fost chiar cheia ce se invartea in broasca. Pentru o clipa, dupa ce mi s-a oprit respiratia, am realizat ca acea persoana se apropia cu pasi marunti de mine.